“Majoritatea dintre noi avem două vieți. Cea pe care o trăim, și viața netrăită din interiorul nostru. Între cele două stă Rezistența.”
Autorul și scenograful american Steven Pressfield a făcut în cartea sa “The War of Art” o descriere a Rezistenței, această forță cu care se confuntă orice om într-un demers creativ, dar și în situațiile obișnuite de viață în care lucrurile bune se obțin prin învingerea inerției, comodității, obiceiurilor distructive și a complacerii în statutul de victimă. Toate acestea sunt expresii ale Rezistenței – acel impuls distructiv pe care Freud l-a numit Instinctul morții și care apare odată cu orice intenție benefică autentică pentru a ne împiedica să pornim acțiunea sau să o ducem la bun sfârșit.
Pressfield a făcut o listă a lucrurilor care stârnesc Rezistența cel mai des:
- Impulsul de a fii creativ, de a scrie, a picta, a dansa, orice formă neconvențională și liberă în care îți vine să te exprimi
- Începerea unei activități antreprenoriale
- Ținerea unei diete sau a unui regim de sănătate
- Orice program de dezvoltare spirituală
- Orice program menit să te ajute să învingi o dependență sau un obicei prost
- Decizia de a schimba un pattern de gândire sau de conduită negativ
- Situația în care trebuie să fii ferm în principiile tale în fața opoziției celorlalți sau când consecințele pot părea că te duc în pierdere
- Pe scurt, orice acțiune care respinge gratificația imediată în favoarea unor rezultate pe termen lung și a unei vieți trăite cât mai sănătos și integru.
Care sunt caracteristicile Rezistenței?
Rezistența este invizibilă. Ea nu poate fi văzută, atinsă, auzită, mirosită, dar poate fi simțită. Este precum un câmp de respingere ce apare odată cu o acțiune în potențial. Este o forță negativă al cărei scop este să ne distragă, să ne oprească, pentru a ne împiedica să ne facem treaba.
Rezistența este internă. Pare să vină din exterior, de la rude, parteneri, copii, șefi, colegi. Ea totuși vine din interior, ca un inamic ascuns.
Rezistența este vicleană. Îți va spune tot ce e necesar ca să te împiedice să faci ce trebuie. Va minți, va falsifica, va seduce, luând orice formă cu scopul de a te înșela. Neavând conștiință, va negocia cu tine la sânge pentru a te determina să renunți.
Rezistența este implacabilă. Precum extratereștrii din Alien sau robotul negativ din Terminator, nu se poate discuta cu ea. Este ca o mașinărie distructivă programată să ne blocheze eforturile de evoluție. În acest scop e neobosită.
Rezistența este impersonală. Fiind ca o forță a naturii, nu ți se opune ție în mod special. Nu știe cine ești și nici n-o interesează. Deși pare malefică, ea totuși operează cu indiferența unui fenomen al naturii.
Rezistența nu dă greș, în sensul că se poate deduce că activitatea căreia i se opune cel mai vehement este și cea mai importantă pentru evoluția noastră, cu potențialul cel mai mare.
Rezistența este universală, și o cunosc toți cei care au un trup.
Rezistența nu doarme niciodată. Henri Fonda avea grețuri și vărsături înainte de fiecare reprezentație scenică, chiar și la 75 de ani. Cu alte cuvinte, frica nu a dispărut. Un luptător și un artist trebuie să ducă aceeași bătălie în fiecare zi.
Rezistența joacă pe bune. Scopul său nu este să rănească sau te incapaciteze. Ea urmărește să ucidă. Ținta sa este epicentrul ființei noastre, zona de unde se naște întreaga creativitate autentică, spațiul interior care dă impulsul de libertate. Unii îl numesc suflet sau geniul propriu, darul fiecăruia.
Rezistența este alimentată de frică. Ea nu are putere de sine stătătoare. Tot ce are îi este dat de noi, atunci când acceptăm frica. Învinge-o și vei învinge Rezistența.
Rezistența acționează într-un singur sens. Te împiedică să te miști doar când vrei să treci la un nivel superior. Deci dacă lucrai pentru o cauză nobilă dar te-ai gândit să renunți pentru o carieră mai bănoasă, stai liniștit, Rezistența n-o să te încurce cu nimic.
Rezistența este cu atât mai puternică atunci când te apropii de final. Atunci când linia de finish se apropie, ea știe că o vei învinge și dă tot ce poate într-un ultim atac. Atenția se cere și când lucrurile par sigure.
Rezistența strânge aliați. Ea prin definiție este auto-sabotaj, dar mai există un factor care necesită atenție: sabotajul prin ceilalți. Atunci când începi să te pui în mișcare în direcția bună, se poate ca cineva apropiat să spună că te-ai schimbat, că nu mai ești același, să se simtă amenințat de transformări sau de succes sau de noua ta libertate, și atunci să încerce să te saboteze, iar asta numai din cauza luptei lor cu propria rezistență. Un model de reușită este amenințător pentru cel care nu vrea să renunțe la rolul de victimă. Aici cel mai bun lucru de făcut este să fim nemiloși cu circumstanțele și să continuăm, arătând o compasiune reală bazată pe exemplul puterii personale și nu pe o micime falsă.
Care sunt simptomele Rezistenței?
Amânarea. Cea mai comună dintre toate, pentru că mereu se va găsi cu ușurință un motiv de a începe mâine, și nu acum. Amânarea devine cronică atunci când împingem momentul acțiunii în viitor în mod constant, până ajungem pe patul de moarte și aia a fost.
Sexul. De multe ori Rezistența ia forma unei preocupări constante pentru sex. De ce? Pentru că oferă gratificație puternică și imediată. Pentru o vreme scurtă dispar toate problemele, simțul interior al direcției fiind amorțit de scufundarea în senzații fizice, hipnotice, care îți liniștesc temporar conștiința și disconfortul că nu faci ce aveai de făcut. Același efect îl au și drogurile, mâncatul în exces, shoppingul, socializarea, consumul de alcool.
Problemele. E mai ușor să ne creăm situații dificile, să trăim o viață complicată, să avem multe probleme pe cap pentru a nu avea timp să facem ce ne-am propus. Unde nu se poate găsi ceva care să ne dea planurile peste cap? Un om determinat nu acceptă în viața sa impedimente pentru ce are de făcut.
Dramatizarea. A ne face viața o telenovelă este o formă de rezistență. Toată drama ține loc de conținut real, de sens, ne ocupă timpul și ne consumă energia, iar în timp dezordinea interioară face imposibil să ne mai amintim că se putea și altfel. Dacă totuși ne mai amintim, toată energia consumată pe emoții ne lasă storși și incapabili.
Auto-medicația. Obișnuiești să consumi medicamente pentru depresie sau anxietate? Acestea pot fi reale, dar pot fi și forme de rezistență. Atunci când ne anesteziem pentru a nu mai auzi chemarea lăuntrică, devenim cetățeni docili ai unei lumi în care există o pilulă pentru orice. În locul efortului propriu, al dezvoltării, disciplinei și muncii, cumpărăm o soluție care să ne stingă orice semnal de alarmă ce putem simți în interior.
Rolul de victimă. Achiziția unei boli dă sens vieții celor care găsesc un înțeles în durere. Pentru unii aceasta este forma lor de creativitate, în care își pun în scenă cel mai bine rolul de victimă, având confiscată atenția celor din jur, de multe ori manipulați prin vinovăție. Pentru ei boala devine un stil de viață, trecând de la o afecțiune la alta sau adunându-le simultan într-un buchet al propriei neputințe. Aici deja Rezistența se poate odihni, ai ajuns să lucrezi pentru ea, ți-a împrumutat gândurile ei pe care le-ai crezut ale tale, ai luat autodistrugerea drept salvare și ai uitat complet că voiai ceva mai bun de-atât.
Alegerea partenerului. De multe ori suntem atrași de potențiali parteneri care reușesc să depășească rezistența, crezând poate că asocierea cu cineva care e învingător va răsfrânge asupra noastră din puterea și succesul lor. Poate fi bine să apreciem un model de perseverență. Aici însă trebuie văzut dacă nu cumva sub forma exterioară de respect și admirație, Rezistența nu lucrează pentru a îi zădărnici eforturile, tocmai pentru a elimina orice model de reușită. Partenerii adevărați se întâlnesc pe drumul lor către o țintă comună, și asta este singura formă autentică de respect, când ceea ce admiri urmezi pe drumul propriu, și din idee și model devine acțiune. Nu poți respecta decât ce poți înțelege, iar ca să înțelegi trebuie să facă parte din tine.
Nefericirea. Pare că e bine dar nu prea, pare că ceva lipsește, pare că ai vrea un lucru dar nu ești sigur, te-ai da jos din pat dar pentru ce, e plictiseală, neliniște, un aer de vinovăție dar nu e clar de unde. Tolerate, stările acestea se dezvoltă în depresii, ne împiedică să luăm decizii corecte și ne transformă viața într-o repetiție fără sens. Ne uităm în jur și dacă ceilalți par să simtă la fel credem că așa trebuie să fie. Dar asta nu e viață, e doar Rezistență.
Fericirea. O formă mai subtilă de Rezistență e aceea în care totul este minunat, găsim în fiecare zi lucruri interesante care ne așteaptă, un film de văzut, o mâncare de preparat, un cadou de cumpărat, o carte de citit, un prieten de întâlnit, sau mai mulți, poate la fel de fericiți ca noi, cărora să le spunem ce bine ne merge, că viața e frumoasă și oamenii și ei, frumoși. E bine că ne avem unii pe alții căci ce ne-am face singuri cu atâta fericire? Un display care ține până apare ceva neprevăzut și fericirea se ruinează ca și cum n-ar fi fost. E doar Rezistență, în forma unui vis plăcut pe care am vrea și noi să-l credem.
Critica. N-o s-o întâlnești niciodată la cei care își înving zi de zi Rezistența, pentru că ei știu că lupta e grea, își cunosc slăbiciunile și le pot ierta și la ceilalți. Cine a început să lucreze va oferi doar încurajări, și va ajuta atunci când îi va sta în putere.
Atașamentul de vindecare. Deși a început ca o necesitate reală, vindecarea s-a transformat deja într-un cult și o industrie, în care oameni cu timp liber și mijloace accesează ce doresc dintr-o paletă largă de cursuri, cărți, seminarii și tehnici orientate pe dezvoltare personală și vindecare. Unii sunt atât de performanți încât adună un palmares întreg de cunoștințe, inițieri, deprinderi, din care aplică prea puțin cât să conteze, căci mai interesantă (pentru Rezistență) este căutarea unora noi sau povestitul despre ele decât scopul final pentru care le-au căutat, adică reala transformare. Dacă grupul celor care căutau se constituie și el într-un factor de atracție, apare riscul de a rămâne blocat acolo, în compania liniștitoare a celor la fel ca tine, pierzând iarăși din vedere scopul.
Învingerea Rezistenței. Profesionist sau amator?
“Una este să studiezi lupta, și alta este să trăiești viața unui luptător.”
Ca în toate lucrurile, și aici există profesioniști și amatori. Există cei care se dedică scopului, și-l amintesc în fiecare zi, știu că fiecare pas îi duce mai aproape sau îi îndepărtează, și atunci sunt atenți la toate alegerile pe care le fac și le judecă în raport cu ținta aleasă. Există și amatori, care contemplă calea pe care o au de parcurs, analizează încă ce pot câștiga și cât pot pierde, încep dar se opresc pentru că nu e cum se așteptau, poate mai greu, poate îi solicită cu totul, cu toate părțile lor ascunse pe care vroiau să le păstreze neschimbate. Amatorii dansează în jurul ideii de mai bine, nu o cred cu toată ființa lor dar nici nu renunță la ea, și amână momentul deciziei finale, în care se dedică complet sau renunță. Profesioniștii au aflat că ceea ce pare o pierdere e o iluzie, iar accesarea părții din ei care caută libertatea le aduce mai multă împlinire decât toate celelalte surogate fabricate de Rezistență. Astfel de oameni știu că adevărata fericire, ca și adevărata creativitate, sunt expresii ale unei singure surse, și este aceea a sinelui lor cel mai profund, a cărui manifestare dă naștere unor acte inspirate, făcând artă din cea mai măruntă acțiune, lucru care nu poate fi falsificat. Doar fiind liber poți să ai acte de libertate, doar fiind frumos poti produce frumusețe, doar fiind vindecat poți aduce vindecare. Arta ca expresie a armoniei apare doar din zona interioară a celei mai profunde armonii. În acest punct se întâlnesc toți cei care au mers pe drumul libertății, și care se pot recunoaște prin trăsături comune:
Răbdarea. Nu vânează rezultate imediate.
Ordinea. Caută să își simplifice viața cât mai mult, eliminând ceea ce nu le e necesar, lucru care le aduce și mai multă claritate.
Demistificarea. Un artist își consideră munca muncă și nu artă, fiind mai atent pe tehnică decât pe elementul transcendent. Asta nu e o lipsă de înțelegere, ba din contră, știe că are de făcut ceea ce depinde de el și nu mai mult. Respectul pentru sursa inspirației sale îl face să se dea la o parte, și să se concentreze doar pe treaba lui. Un amator va supraglorifica elementul magic al acțiunilor sale și va fi preocupat îndeosebi de mister, în care se învăluie pentru un efect de atracție sporit. Un profesionist tace și face.
Nu se lasă paralizați de frică. Amatorii cred că trebuie să își depășească frica pentru a putea face ce au de făcut. Profesioniștii știu că odată ce încep să se miște ea va scădea de la sine. Nu așteapă starea propice, și-o creează.
Nu își găsesc scuze. Au învățat să nu subestimeze invitațiile Rezistenței de a se opri un pic, de a amâna puțin, pentru că a doua zi va fi și mai greu să înceapă din nou. Dacă au ales greșit, nu caută vinovați pentru că și asta e o formă de evitare. Se ridică și continuă.
Nu așteaptă condițiile ideale, care nu vin niciodată.
Acceptă că formarea este continuă și se dedică perfecționării a ceea ce fac, fără să se felicite prea mult pentru cât au reușit. Învățarea lor continuă și nu ezită să întrebe sau să ceară ajutor, asemeni unui începător.
Nu iau reușita sau eșecul personal, având siguranța că au făcut ce a depins de ei. Roadele efortului nu le aparțin, ci numai devotamentul pentru scopul ales.
“Așa cum Socrate a spus cu mult timp în urmă, cel care este cu adevărat liber este liber în măsura în care s-a învins pe sine. Cei care nu se stăpânesc ei înșiși sunt condamnați să găsească pe alții care să le fie stăpâni.”
