În timpul ședințelor de masaj, observ uneori la cei care vin la mine o bucurie doar de a fi împreună cu o altă ființă umană și atât, fără dialog și fără un scop anume. Atunci când nu vorbim, dar suntem împreună, se simte uneori ca și cum o nouă dimensiune se deschide, în adâncul fiecăruia. Ne simțim mai intimi și mai implicați decât atunci când aruncăm unii spre ceilalți cu păreri de tot felul, cum se întâmplă într-o întâlnire obișnuită.
Când nu vorbești, ceva se schimbă. Începe să dispară lupta, și parcă îți amintești de ceva familiar, o stare în care ai uitat că poți să fii, o tăcere în care pe măsură ce gândurile dispar sau nu te mai interesează, tu te simți tot mai prezent și lipsit de contur, mai liber și în comunicare cu ce se află în jurul tău.
Deodată amintirea e tot mai vie. Știam cândva felul acesta de a fi cu ceilalți, atât de deschis și necomplicat, fără ecranele de imagini și senzații pe care nivelul mental obișnuit le ridică. Tăcerea în care nu ți se cere nimic, în care nu ai nimic de făcut, apare ca o punte de sens între tine și… tine.
Ce îți arată familiaritatea caldă pe care o descoperi acum la celălalt, dacă nu un nivel mai profund, mai adevărat, din propria ta prezență? Și-ți dai seama că nici nu vroiai altceva, vroiai doar să fii cu tine. Ai uitat, și cine erai tu, și cine erau ei. Dar acum îți place să fii cu cel care este acolo, pentru că acum și el pare altfel. Îl recunoști. Îți reamintești că poți să ai încredere în el, și odată cu asta ce sens mai au cuvintele? Ce sens mai are orice altceva?
